Istoria sanctuarului

A pócsi Istenszülő

Máriapócs

Se împlinesc 300 de ani de cînd „inimile vin de la Maria”, de la Máriapócs, unicul loc de pelerinaj din Tiszántúl şi cel mai mare din Ungaria.

Despre istoria acestei mici localităţi din Nyírség nu ştim prea multe. Biserica romano-catolică de aici, construită în secolul al XV-lea, există şi astăzi într-o formă modificată. Comuna aparţinea în secolul al XV-lea familiei Báthory, la începutul secolului al XVIII-lea familiei Károlyi. Importanţa şi renumele ei îşi au începutul în anul 1696.

Icoana din Pócs

La începutul secolului al XVII-lea exista la Pócs o bisericuţă greco-catolică din lemn. Pe atunci bisericile din lemn nu erau o raritate: ultima biserică din lemn de la Mándok, greco-catolică, dărîmată în urmă cu 10 ani a fost reconstruită în muzeul etnografic de la Szentendre. Fosta biserică din lemn de la Pócs semăna, probabil, ca stil şi mărime cu aceasta. Preotul de atunci al bisericii, Papp Dániel, se străduia să-i renoveze iconostasul deteriorat în mare parte. Un enoriaş al Bisericii din Pócs, Csigri László, a luat asupra sa cheltuielie pictării pentru iconostas a unei icoane a Sfintei Născătoare de Dumnezeu, drept recunoştinţă pentru eliberarea sa miraculoasă din prizonieratul turcesc. Într-adevăr, icoana a fost pictată în anul 1675 de Papp István, fratele preotului, pentru 6 florini de aur. Tînărul Csigri ar fi achitat banii, dar părinţii lui au considerat suma prea mare, aşa încît pictura a fost cumpărată de un alt locuitor al comunei, Hurta Lőrinc, şi dăruită bisericii. Din punct de vedere artistic lucrarea nu este prea pretenţioasă. Pictura, avînd mărimea de 70x50 cm, a fost executată de Papp István în tempera pe lemn în strictă conformitate cu regulile străvechi ale picturii religoase. Ea face parte din icoanele Născătoarei de Dumnezeu de tip „Hodigitria” din cadrul artei Bisericii orientale. Maria ţine copilul pe braţul stîng, iar cu dreapta arată spre el. În jurul capetelor străluceşte aureola, iar în apropierea feţelor, cu litere greceşti sînt următoarele prescurtări: MP-OY şi IC-XC: Maica lui Dumnezeu şi Isus Cristos. Maria este îmbrăcată cu o rochie purpurie, cu mîna dreaptă arată spre Pruncul care are mîna ridicată pentru binecuvîntare, în stînga ţine o floare asemănătoare cu un crin, iar la gît – lucru destul de neobişnuit – poartă o cruce. În colţurile superioare se văd capete de îngeri. Icoana a fost restaurată după al doilea război mondial şi, cu aceasă ocazie, au apărut următoarele cuvinte înscrise de pictor, probabil, la cererea lui Csigri László: „Eu, robul lui Dumnezeu, am pus să se ridice această icoană pentru iertarea păcatelor”. Această restaurare a dat la iveală faptul că tabloul este o icoană bizantină cu adevărat valoroasă, care a fost cîndva repictată într-un pronunţat stil baroc. Douăzeci de ani mai tîrziu, începînd cu 4 noiembrie 1696, această icoană a lăcrimat.

Lacrimile făcătoare de minuni

În timpul sfintei Liturghii, după Prefacere, un gospodar din Pócs, Eőri Mihály, a observat cu uluire că din ochii Mariei de pe icoana Născătoarei de Dumnezeu aflată pe iconostas curg lacrimi iar trăsăturile feţei ei exprimă durere. În scurt timp întreaga asistenţa a aflat de lacrimile miraculoase. A doua zi o mare mulţime de oameni, în care erau şi ofiţeri imperiali, capelani militari, funcţionari de la prefectură, a intrat în biserică. Parohul catolic din Kálló, o localitate învecinată, a ridicat în dreptul icanei copilul muribund al unui ofiţer, iar acesta, după ce a atins icoana care lăcrima, s-a vindecat. Fericita mamă a aşezat sub icoana un colier cu pietre preţioase, deschizînd pentru secole şirul, la fel de numeros şi azi, al celor care cinstesc prin recunoştinţa lor pe Maria din Pócs. Icoana a lăcrimat cu întreruperi, de la 4 noiembrie la 8 decembrie. În această zi a sosit împreună cu însoţitorii comandantul şef al trupelor imperiale detaşate în zona Tisei, contele Corbelli, care a verificat integritatea tabloului şi a şters el însuşi lacrimile cu o năframă. În prezenţa a 300 de oameni, printre care se găseau şi luterani şi calvini, el a cerut şi altor persoane să cerceteze icoana. Episcopul de Eger, Fenessy György, a dispus o investigaţie din partea Bisericii. Audierea martorilor a început la 26 decembrie 1696. Procesele varbale ale audierilor conţin mărturia unanimă a 36 de martori catolici şi protestanţi în legătură cu autenticitatea faptelor. Generalul Corbelli a trimis episcopului de Eger o declaraţie scrisă cu mîna proprie şi a prezentat într-un raport către împărat icoana făcătoare de minuni. Exemplarele originale ale proceselor verbale ale audierilor au fost păstrate în arhiva domului Sfîntul Ştefan din Viena; în prezent ele se află în colecţia Hevenesi a Bibliotecii Universitare din Budapesta.

Fenessy György, episcop de Eger, a aprobat publicarea proceselor verbale ale mărturiilor, declarînd că în biserica greco-catolică din Pócs a lăcrimat într-adevăr, în mod miraculos, icoana Mariei. În urma acestor evenimente, împăratul Leopold I. a cerut printr-un ordin transmis episcopului de Eger ca icoana miraculoasă a Mariei să fie dusă la Viena mai ales la dorinţa soţiei sale, împărăteasa Eleonora, şi la sfatul capucinului Marco d’Aziano. Fenessy György a delegat cu transportarea icoanei pe canonicul său, contele Csáky Imre, paroh la Kassa şi abate de Tapolca. Acesta a sosit la Pócs în februarie 1697 împreună cu însoţitorii săi şi cu un pluton de soldaţi şi a adus la cunoştinţa parohului din Kálló, care se temea de o revoltă, dispoziţia împărătului şi împuternicirea din partea episcopului. Credincioşii au încercat să împiedice ducerea samavolnică a icoanei în capitala austriacă şi au încetat să opună rezistenţă numai la intervenţia parohului. Icoana făcătoare de minuni a părăsit comuna însoţită de veneraţia şi jalea locuitorilor, iar pe drumul spre Viena catolicii şi-au luat rămas bun de la ea cu o afecţiune impresionantă. La 4 iulie 1697 cortegiul a intrat în Viena şi s-a îndreptat în procesiune pe străzile împodobite cu steaguri şi flori spre capela castelului „Favorita”, unde aştepta perechea imerială. După o serie de celebrări icoana a fost aşezată în domul Sfîntul Ştefan, unde se găseşte şi azi ocrotită cu veneraţie. Sute de lumînări şi candele ard sub icoană fără încetare.

A doua icoană făcătoare de minuni

S-au făcut numeroase copii după icoana făcătoare de minuni chiar în timpul transportării ei spre Viena, unele ajungînd în posesia bisericilor, altele în posesia unor persoane particulare. În Ungaria se păstrează copii, printre altele, la Eger, Budapesta, Esztergom (în capela Bakócz). La viena se în Germania şi Elveţia. O asemenea copie a ajuns şi la Máriapócs în locul icoanei originale. Referitor la originea actualei icoane din Pócs există două variante: După una din ele, copia ar fi fost executată chiar înainte de transportarea icoanei la Viena, în localitatea Bárcza de lîngă Kassa, în mănăstirea iezuiţilor, de pictor necunoscut. După cea de-a doua variantă, parohul greco-catolic din Pócs într-o cerere adresată împăratului ar fi cerut restituirea icoanei. Luînd această cerere în nume de rău, împăratul într-o scrisoare adresată episcopului de Eger promitea să comande o copie după icoana originală şi să o dăruiască bisericii greco-catolice din Pócs. Copia a fost executată la porunca episcopului de Eger, Telekessy István, şi aceasta a ajuns în biserica din Pócs. Episcopul se plîngea, însă, într-o scrisoare de faptul că noua icoană nu se bucură de prea mare cinstire, toţi regretînd-o pe prima.

Icoana din Pócs s-a bucurat de adevărată cinstire abia după ce a lăcrimat la fel ca prima. Ea a vărsat multe lacrimi în zilele de 1, 2 şi 5 august 1715. Comisia care a cercetat faptele a stabilit că lacrimile făcătoare de minuni ale Mariei au transformat pentru a doua oară biserica într-un loc privilegiat. Autorităţile bisericeşti şi-au dat consimţămîntul pentru venerarea icoanei. În decembrie 1905. icoana a vărsat lacrimi pentru a doua oară, cu intermitenţe, aproape toată luna. Autenticitatea acestui fapt a fost verificată de o comisie mixtă, formată din clerici şi laici. Năframa de mătase cu care au fost şterse lacrimile a fost aşezată pe perete într-o ramă; se află şi azi acolo, sub icoana făcătoare de minuni.

Sanctuarul din Máriapócs

Numărul tot mai mare al credincioşilor care veneau în pelerinaj la Pócs a făcut necesară contstruirea unei biserici noi în locul celei din lemn. Încă în 1701, încainte ca icoana actuală să lăcrimeze, un locuitor din Pócs, Mészáros Mátyás a primit aprobare din partea împăratului Leopold I. să strîngă donaţii pentru construirea bisericii din Pócs, deorace credincioşii din comună nu o puteau face cu forţele proprii. Împăratul l-a recomandat cu multă căldură pe Mészáros Mátyás tuturor autoritătilor în drept din recunoştinţă faţă de Maria din Pócs, căci atribuia mijlocirii ei strălucita sa victorie asupra turcilor de la Zenta în 1697. În acelaşi timp. episcopul de Munkács, Hodermárszky János József, cerea de la viitorul împărat Carol al VI – lea aprobare pentru construirea bisericii ca şi pentru stabilirea, la Pócs, a călugărilor bazilitani de rit grec pentru asistenţa spirituală a numeroşilor pelerini. Împăratul a transmis cererea episcopului de Eger, Telekessy, pentru a-i cere părerea: acesta nu a susţinut cauza pentru că voia să stabilească la Pócs călugări franciscani. În final, însă, la Pócs s-au stabilit bazilitanii. Construirea bisericii a fost începută de Bizánczy Gennadius György din banii proprii. El era vicar apostolic de Munkács şi superiorul călugărilor bazilitani. Lucrările au fost continuate de episcopul Olsavszky Mánuel Mihály, care a început şi construirea actualei mănăstiri. În 1749, Rácz Demeter, administratorul contelui Károlyi Ferenc, stăpînul comunei, a depus din însărcinarea acestuia piatra de temelie binecuvîntată de temelie binecuvîntată de episcop. Timp de doi ani lucrările de construcţii s-au desfăsurat în linişte, pînă cînd printr-o plîngere din Eger adresată împăratului s-a cerut încetarea lucrărilor. Construirea a fost reluată după această pauză forţată şi biserica a fost terminată în 1756. Cele doua turnuri mari fost construite mai tîrziu, în 1856. Şi amenajarea interioară a bisericii a durat mulţi ani. Iconostasul frumos ornamentat a fost executat între anii 1785-1788: icoanele, însă, au fost înlocuite în 1896. Altarul principal al sanctuarului a fost construit în secolul al XVIII-lea dintr-un bloc de marmură dăruit de contele Forgách Pál. Foarte frumosul baldachin construit tot atunci a fost, din păcate, dărîmat. Cele doua altare laterale şi amvonul sînt creaţii baroce deosebite.

În 1943 franciscanii din Pócs au început realizarea unui nou altar. Într-adevăr, icoana făcătoare de minuni se găsea deasupra uşilor împărăteşti ale iconostasului, iar venerarea ei se făcea cu greutate din cauza mulţimii credincioşilor. Din această cauză altarul aflat în nava laterală din partea de nord a bisericii a fost modificat pentru a primi icoana, iar accesul a fost asigurat direct din curtea bisericii prin două intrări tăiate în zid. Decorarea bisericii a fost făcută de pictorii Boksay József şi Petrasovszky Emmánuel. După renovarea completa a bisericii atît în interior cît şi în exterior a avut loc 8 septembrie 1946, data aniversării a 250 de ani de la primele lacrimi făcătoare de minuni, sfinţirea şi aşezarea icoanei pe noul altar în prezenţa a 250.000 de pelerini. După doi ani, papa Pius al XII-lea a dăruit sanctuarului din máriapócs titlul de „basilica minor”. Lîngă altar se păstrează pe pereţi, în vitrine de sticlă, darurile votive pe care credencioşii le-au oferit din recunoştinţă Născătoarei de Dumnezeu. Bastoane şi cîrje vorbesc despre vindecările săvîrşite aici, pe peretele de lîngă amvon se află o pereche de cătuşe. Iată istoria acestora: pe la mijlocul secolului trecut, în comuna vecină Gyulaj s-a comis o crimă. Împrejurări nefericte şi urmele descoperite incriminau pe un locuitor al comunei, care, în fapt, era complet nevinovat. Tribunalul din Kálla l-a comdamnat la moarte. Ultima dorinţă a condamnatului a fost să i se permită să meargă la Pócs pentru a se ruga. El a fost dus acolo sub pază, dar, cînd a intrat în biserică, i-au căzut cătuşele. Acest lucru i-a dovedit nevinovăţia şi i-a salvat viaţa. Cătuşele se află şi azi pe pereţii sanctuarului.

O istorie deosebită au şi albinele din Pócs. Tot în secolul trecut un om din Kálla, Bangó András suferea foarte mult din cauza gutei şi nu putea să meargă fără cîrje. Într-o zi, la îndemnul unui vecin, a plecat cu căruţa la Pócs să-şi caute vindecarea. Pe drum se întreba ce va dărui bisericii, dacă se va vindeca. Pentru că era apicultor, s-a hotărît să dăruiască bisericii, în caz de vindecare, o familie de albine. Ajungînd la biserică, s-a rugat, a simţit că nu-l mai dor picioarele şi a reuşit să se ridice singur. Vindecat, a plecat acasă pe jos. Pe drum s-a gîndit că un stup de albine n-ar fi de prea mare folos la Pócs şi pînă la urmă a ajuns la convingerea că e mai bine să nu-l mai dea. Ajuns acasă, primul lucru a fost să-şi vadă stupii. Mare i-a fost, însa spaima cînd a văzut că albinele făgăduite părăsesc stupul şi, ca şi cum ar fi ştiut unde le este noul stăpîn, o pornesc în zbor spre Pócs. În timpul cutremurului din 1834 în pereţii navelor laterale dinspre nord şi sud ale bisericii s-au produs crăpături. Albinele s-au stabilit tocmai în crăpătura din partea de nord: atunci trăiesc acolo, fără să aibă parte de vreo înrrijire. Toamna se retrag mai devreme, primăvara încep mai tîrziu decît celelalte albine, probabil din cauza zidului rece. Cutremurul a provocat crăpături şi în zidul sudic, mai călduros, al bisericii, dar albinele, deşi le place căldura, s-au stabilit în zidul dinspre nord. O întîmplare interesantă s-a petrecut la 16 mai 1990: întreaga familie de albine şi-a părăsit adăpostul, a zburat cu mult zgomot împrejurul bisericii şi s-a reintors la locul ei.

Dar Máriapócs nu îşi are importanţa de la aceste întîmplări „senzaţionale”. Pe aici au trecut timp de aproape trei sute de ani milioane de pelerini. Pînă la război mondial au venit aici pelerini nu numai de pe teritoriul Ungariei, ci şi din Ucraina, din Romănia şi din multe alte ţări: cei mai mulţi pe jos, uneori bolnavii erau aduşi în căruţe în urma pelerinilor. În prezent sosesc anual la Máriapócs 500.000-600.000 de pelerini. În însemnările din cartea de onoare, în afara ţărilor din Europa apar, de exemplu Coreea de Sud, Australia, ţări din America de Nord şi de Sud, Japonia, Israel etc. Aceşti oameni găsesc aici o nouă forţă spirituală, primesc aici mîngîiere şi bucurie.
Frumuseţea slujbelor în comun, purificarea sufletească şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu sînt darurile pe care Máriapócs le oferă pelerinilor. Cu ocazia unui pelerinaj al tinerilor, un tînăr sau o tînără a scris următoarele rînduri în cartea de onoare: „Am cunoscut aici o parte minunată a lumii. Mă duc să le caut pe celelalte.”

Sanctuarul nostru iubit ne deschide în acest fel ochii spre Frumuseţea, Bunătatea şi Bucuria dumnezeiască. Întîlnirea cu Născătoarea de Dumnezeu şi prin ea cu Fiul ei Sfînt, cu Dumnezeu, este cel mai frumos dar de la Máriapócs.